O mică paranteză: nu o să fie un top nominal și, în unele cazuri, nici măcar nu o să fie individual. În plus nu o să fie numai despre vedete. Nu o mai lungesc, hai să începem…

Top 3 oameni inabordabili

3. Vedetele care au cont de Facebook. Știi categoria aia, de nu poti să bagi mâna în foc că sunt conturi veritabile? Nu consider că a fi abordabil înseamnă să accepți o cerere de prietenie intr-o retea. A fi abordabil înseamnă să mai și răspunzi unor comentarii și întrebări. Mișto ar fi să pari cât mai real acolo și să interacționezi cu adevărat cu fanii. Aici te întâlnești cu două situații: ori sunt conturi false ori sunt vedete care au auzit că trebuie să fie prezente online, dar râmân la fel de inabordabile ca în vremea când interacționau numai cât să dea un autograf după vreun concert.

2. Cei care nu răspund pe Twitter. Înteleg că au un super principiu prin care nu interacționează cu un reprezentant al unei companii, dar cred că ar fi mai ok o atitudine care să se adapteze la situație. Din punctul meu de vedere, sunt niște înfumurați care-și dau prea multă importanță degeaba. Nu le-am cerut niciodată să-mi urmărească twitt-urile, că nu-s bătută în cap, dar să răspundă la un mesaj direct sau la o mențiune nu cred că le-ar rupe mâna. Nu indic anumiți useri pentru că sunt foarte mulți care mi-au dat IGNORE pe Twitter, fără motiv. Urât, foarte urât.

1. Tatăl meu biologic. Cu care nu am nici un fel de relație de pe la 6 ani, dar de care știu sigur că este exemplul perfect de inabordabilitate. Țin minte că pe la 17 ani muream de curiozitate să văd și eu dacă am moștenit ceva de la ea (ca temperament, evident) și l-am căutat. Nu eram curioasă să legăm cine știe ce relație tată-fiică, pentru că eu am un tată Adevărat de la 8 ani. Adică soțul actual al mamei mele, care a face mai mult decât doi tați biologici.

Și m-am dus în vizită, neanunțată, pe la el. Nici măcar n-a fost mirat. După nici 10 minute mi-am dat seama că n-o să reușim să legăm o conversație naturală. Parcă mă tot loveam de-un zid. De atunci l-am mai sunat o singură dată și n-a răspuns. Și asta e doar experiența mea cu el. Alții care incercă să comunice cu el îmi spun, deasemenea, că este incredibil de inabordabil.

Top 3 oameni deschiși în a comunica

3. Unii dintre bloggerii cunoscuți în blogosfera autohtonă (și aici mă refer la cei pe care îi cunosc personal). Da, sunt oameni perfect normali.

2. trenderița Giorgiana Petre – care a fost deschisă încă de la primul telefon pe care l-a primit de la mine, telefon prin care îi ceream permisiunea să-i trimit CV-ul meu pe e-mail și nu pe ejobs (care ar fi fost probabilitatea să îmi citească mie CV-ul din cele 500 și ceva care erau deja?).

Da, are cont de Facebook și accepta prietenia mai tuturor (aproape tuturor). Așa e normal să se comunice, pentru că nu ști niciodată ce oportunități se pot ivi.

1. Oana de la Activ. Nu știu dacă mai cântă sau nu, dar când am invitat-o la Balul Bobocilor pe care-l organizam în clasa a-12-a, a fost deshisă și sociabilă.

P.S Sper că nu am modificat prea mult ideea de la care a pornit leapșa!

Băi, cât s-au făcut țigările…

De mâine gata, mi-am jurat că mă las. E pentru prima dată când spun că “Mă las de fumat” și cuvântul “încerc” nu se află în frază. Nu doar că vreau să mă las, dar trebuie să o fac. Împreună cu cel fără blog alocăm aproximativ 650 lei, lunar numai pe țigări. Situația a cam scăpat de sub control, mai ales acum când dai pe un pachet 11 lei. Am privit situația și din altă perspectivă, una care să-mi confere un scop pentru a renunța la fumat. Sună cam așa: în prima lună de nefumători ne luăm un iPhone (din ăla la ofertă) și în a doua lună ne mai luăm unul. Sună mișto, nu?

În afară de componenta financiară ar trebui să mă gândesc la partea legată de sănătate, dar acum nu pot. Nu de alta, dar sunt cu analizele la zi și totul e foarte ok.

Acum urmează partea nasoal, partea emoțională. Ar fi trebuit să dedic de la început acest articol ultimului meu pachet de țigări. E banal, dar chiar simt că rup o relație care durează de câțiva ani (poate de prea mulți). Era o relație bolnavă, bazată pe dependență. Cu toate astea, nu pot să reporșez nimic tuturor țigărilor din viața mea. Mi-au fost alături mereu, poate mai mult de cât persoanele apropiate mie.
M-au scos din impas și mi-au creat o stare de spirit confortabilă atunci când aveam nevoie.

Mă trezeam dimineața cu ele (se împrieteniseră și cu aromata mea cafea). Mă culcam seara cu ele. Erau cu mine peste tot și aveau locul lor special, în fiecare poșetă și buzunar.

Uitam chei, telefoane, bani, dar nu le uitam niciodată pe ele. Dragele de ele țigări…

Sună patetic dacă îți spun că aproape îmi dau lacrimile? Na, asta simt acum.

Nu aș fi vrut să fie o despărțire bruscă, mi-ar fi plăcut să le reduc, treptat. Aș fi vrut să pot fuma doar dimineața și la ocazii speciale (pe care sigur mi le-aș fi creat în fiecare zi). Apoi mi-am dat seama că o să sufăr mult mai mult dacă o tărăgănez așa. Răul trebuie tăiat din rădăcini, asta e clar.

Azi mi-am programat o ultimă noapte alături de cea care m-a însoțit de-a lungul timpului, fără să se plângă vreodată. Un ultimul fum din cea pe care n-am neglijat-o nici măcar o zi, în ultimii ani.

Și nu, nu sunt dependentă de un obiect, sunt dependentă de experiențele și momentele cu care asociez țigara.

De mâine voi fi dependentă de zâmbete și dimineți preferate.

P.S Ce să fac cu toate pozele în care apărem împreună. Să le șterg? Și așa îmi va fi greu și parcă n-aș vrea să mă apuce dorul de ea.

sursă imagine

Sărăcia te poate înnobila uneori și asta chiar mi-aș dori să văd mai des asta. Știu că îmi vei spune că lipsa banilor te înrăiește, dar asta nu e o scuză.

Am să dau doar câteva situații cu care m-am întâlnit. Unele dintre ele m-au scârbit, iar altele m-au făcut să plâng și nu neapărat de milă.
N-ai bani niciodată de țigări? O știi pe aia „Atunci tată, lasă-te de fumat” pentru că și cerutul de țigări (de la prieteni și cunoscuți) este o formă de cerșetorie. Nu mi-e milă de tine că n-ai bani de țigări ci o să-mi fie milă de tine când n-o să le poți lua parizer copiilor (care, apropo, chiar este foarte bun). Nu poți să ai tupeul să-mi ceri țigări non-stop și-apoi când le termini pe ale mele să te duci să-ți cumperi un pachet. Știi de ce? Pentru că o să-ți spun că ești de căcat! Și nici măcar n-o să-mi pară rău că-s gagică și n-ar trebui să vorbesc urât.

Apropo de țigări, situația poate lua și o altă întorsătură. O prietenă era la o cafea prin Unirii cu niște amici. Și vine un de-ăla mic și negru și cere 1 leu. Cică atât îi mai trebuia ca să-și ia un pachet de țigări. Unul dintre comeseni, îl anunță pe ăl mic că el n-are bani nici să-și plătească berea și că prietenii îi fac cinste. Și ce crezi că face cerșetorul? Pune 5 lei pe masă și îi spune că-s pentru cafea. Și pleacă…

Altă zi, altă situație. O doamnă la 70 și de ani (spun doamnă pentru că felul ei de-a fi o innobileză) stă pe stradă cu niște cutii de plasturi. Dădea trei cutii la 2 lei. I-am întins 5 lei și-am cerut 6 cutii. Măi, nu m-a lăsat să plec până nu mi-a dat rest un leu. „Cum să iau eu de la tine 5 lei pe 6 cutii când ele costă doar 4 lei? Nu se face așa ceva domniță”. Am plâns…

Și-atunci eu ce să zic când niște chelnerițe cu cercel în buric îmi iau banii pe ce consumație și-mi spun cu nonșalanță „N-am să-ți dau 1 leu”? Asta e cerșetorie cu forța, nu?

Și știi ce mi-ar plăcea? Să nu mă mai întâlnesc niciodată cu nici o formă de cerșetorie. Dar dacă ar fi să aleg de care aș vrea să scap, ar fi cea nobilă. Cerșetorii care sunt oameni merită să scape de sărăcie. Cei cu tupeu și nesimțiți nu m-ar deranja să rămână săraci pe viață. Știu că nu e bine să le vreau răul, dar chiar nu cred că merită mai mult.

sursa pozei flickr.com

EL: “Nici nu se putea să fie altfel. Că atunci n-aș fi putut să fiu nici eu”

Să ne înțelegem, nu toate femeile au stofă de mamă, dar bag mâna în foc că la un moment dat în viață și-au dorit sau își vor dori un copil. Și nu cred că nu se pot împăca cele două, poate pentru că în lumea mea nu există „Nu pot”. Există doar „Mi-e teamă”și” N-am încredere în mine”.

Toate avem nevoie să ne canalizăm iubirea maternă înspre cineva (nu, n-ai să poți să i-o oferi pe toată partenerului că i-ai știrbi masculinitatea). Și dacă îmi spui că nu vei putea să le faci pe amândouă la fel de bine, te voi contrazice. Și nu, nu știu cum e să fi mama, dar tare îmi doresc (asta e altă poveste). Pot doar să văd oamenii din jur care au reușit asta și au reușit-o cu brio.

Întotdeauna mi-am imaginat femeia carieristă o femeie inteligentă. O femeie multitasking care ar știi puțin management al timpului și care știe să-și prioritizeze timpul. Dacă e așa cum cred eu atunci ar putea liniștită să facă un copil și să-i dedice toată iubirea și atenția din lume.

Până una alta, mai am o problemă. De ce trebuie, în momentul în care te axezi pe carieră, să renunți la femeia din tine? Multe fac treaba asta și nu încerca să mă contrazici te rog, pentru că știi că ăsta e purul adevăr. Nu spun toate ci doar multe. Sper că nu majoritatea…

Fiziologic și emoțional ești femeie. Atunci de ce trebuie să te transformi în ceva neutru?

Mă gândeam și eu așa, unde este valoarea unei femei cu un business de succes, dar care nu este, ca om, ceea ce își dorea?

Uite de unde am plecat și unde am ajuns? Îmi cer scuze, dar sunt revoltată pe toate femeile care se vor „moderne”. Care au impresia că pot să devină „bărbate” cu adevărat și că doar așa cariera lor va fi una de succes.

Chiar n-o fi mai mișto să fie cu adevărat femeie, cu o cariera la care și un bărbat visează? Poate că vorbesc eu prostii, dar cred că o femeie este cu adevărat femeie atunci când aduce pe lume un copil. Evident va avea obligația să-l iubească și să-l protejeze, într-un mod sănătos, toată viața.

Și tocmai de aia, femeia nu-i bărbat (știu că-i oximoron), pentru că poate să le facă pe toate. Sîc!

P.S Nu-s deloc feministă, pe cuvânt de onoare.

sursa pozei metromom.com

Știu că diminețile nu vor mai fi niciodată reci, nici măcar cele de februarie. Știu ce temeri ascunzi la o simplă atingere. Știu când orgoliu ți-este rănit, când ai emoții și când ești mândru. Toate astea am început să le simt într-o dimineață și de atunci trăirile-mi sunt la dublu.

Ciudat este că, de un an și ceva încoace, nu reușesc să simt doar pentru mine. Îmi intuiești orice gând și cu toate astea reușesc să te surprind. Cum faci asta? Nu, nu-mi spune. Știam de la cineva că fericirea nu se chestioneză. O ai și gata.

Și nu, nu suntem dependenți de dimineți. Ele sunt dependente de noi, ele ne așteaptă să zâmbim și să ne atingem simultan. Ele ne vor.

Am o dimineață preferată. E lungă. E dimineața noastră de un an încoace. Știi că nu suntem speciali? Știi că toți cei ce se iubesc au diminețile lor? Sunt sigură de asta, sunt sigură că pentru noi ar fi anoste și grele.

Noi avem o dimineță triplă, una nouă în fiecare zi, una care ne reinventeză mereu. A ta, a mea, a noastră…

Am tot auzit chestia asta. Damn it, am și trăit-o pe pielea mea. „Nu sunt pregătitul” ăsta te lovește în moalele capului când ți-este lumea mai dragă. Și te omoară cu totul când vezi nepregătitul în cauză cu o gagică de mână, la nici două săptămâni după ce iți dădea explicații de ce nu poate să-și ia un angajament față de tine.

Personal, nu știu dacă am fost vreodată pregătită pentru vreo relație. Toate au venit când mă așteptam mai puțin și după ce am spus multor alții că n-am cum să intru într-o relație tocmai atunci.

Nu știu ce înseamnă pentru bărbați replica asta, dar știu foarte bine ce înseamnă pentru femei. „Nu sunt pregătită pentru o relație” semnifică, în mod foarte clar, „Nu te vreau pe termen lung pentru că nu ești ceea ce-mi doresc.”

Pentru mine nu există nici bărbatul “Nu știu ce vreau”, la fel cum nu există nici bărbatul “Nu e momentul potrivit”. Când un bărbat te vrea cu adevărat și nu numai pentru o noapte va face ceva în privința asta. De fapt, ei își dau toată silința și dacă este numai pentru o noapte, nu? Cel puțin așa ar trebui să fie un bărbat: luptător și hotărât. Așa e cel de lângă mine și așa trebuie să fie toți, altfel nu i-am mai numi bărbați.

Deci ce trebuie să facă femeile? Să creadă când un bărbat le spune că nu sunt în stare să aibă o relație serioasă, care implică monogamie și respect? Sau să înțeleagă că nu sunt ceea ce-și doresc lângă ei.

Eu pot doar să garantez că pentru o femeie “Nu sunt pregătită pentru ceva serios” înseamnă “Fuck, your not the one I am waiting for”.

Am sau n-am dreptate?

Editare ulterioară!
Sursa articolului: o ieșire cu patru fete la înghețată

Așa că am luat calea Imperiului Consumerismului și m-am dus să vizitez mall-ul timișorean. Am acolo câteva magazine preferate, în care găsesc aproape totul pe gustul meu. Când vine vorba de felul în care sunt tratați clienții, majoritatea magazinelor au o politică prin care te lasă să umbli tu printre rafturi, să dai umerașele jos, pantofii etc. Doamne ferește să te întrebe cineva ce dorești sau să-ți dea numărul potrivit la pantof. Să fiu eu de modă veche și să fie asta noul tip de comportament consumator al magazinelor de îmbrăcăminte? Pui mâna pe ce vrei și gata. Singura întâlnire cu oamenii care reprezintă brandul este la cabină, unde se asigură că nu ai în plan să furi ceva (îți dau plăcuțele alea cu numărul de produse pe care le iei la probat). Apoi mai dai de caseriță și gata, către casă cu tine!

Poate că exagerez eu, dar chiar vreau să știu unde e experiența mersului la cumpărături? Nu înțelegeți greșit, nu sunt shopaholică sau cum îi spune, dar când merg să-mi iau ceva de îmbrăcat vreau să mă simt importantă. Și în piață mă simt mai răsfățată decât în mall. Acolo toți sar să-mi ofere o bucățică de brânză sau o căpșună la gustat.

Dar să revenim, în mall n-am găsit nimic. Adică sunt multe rochii, dar chiar nu aveam în plan să dau 600 RON pe o rochie și încă 300 pe pantofi, că doar nu e nunta mea. Pentru că nu era buget de mall și pentru că oricum nu mi-a plăcut nimic atât de mult trebuia să mă reorientez rapid.

Și trec, într-o zi, pe Brâncoveanu și văd eu, din taxi, o vitrină cu multe rochii din astea mai, de seară. Și-mi zic, trebuie să intru că n-am nimic de pierdut. Și intru și era și iubitul meu cu mine. Și să vezi aici experiență la cumpărături. Pe el, mai că nu l-au servit cu o cafea. I-au oferit loc de depozitare al bagajelor și loc unde să-și pună fundul ăla sexy. Pe mine m-au tratat ca o prințesă și chiar erau sinceri cu mine când îmi spuneau ce rochie îmi vine bine și care nu.

La un moment dat, dintre rafturi, m-a strigat cea mai mișto rochie pe care am văzut-o în viața mea. Nici dacă googăleam după rochii de designer nu găseam una care să mi se potrivească atât de bine. Mai puțin mărimea. Și când să spun “Damn It, asta mi-e soarta”, vânzătoare mă anunță că o modifică ei pentru mine ca să-mi vină ca turnată. În jumate de oră aveam o rochie superbă care-mi venea de parcă era a doua piele și nici măcar nu-mi făcusem gaură în buget.

Acum vreau să știu cu ce sunt mai presus super brandurile din mall decât magazinul în care am fost eu, din bazar? Sunt mult sub și pe cuvânt dacă nu erau mult mai de calitate rochiile de la “Luxury dresses” din bazarul de pe Brâncoveanu.

Magazinele din mall doar se autoproclamă branduri, dar pe cuvât că n-au nici o treabă cu brandingul. Brandingul e în bazar, unde găsești vânzători dornici să te readucă la ei în magazin. Acolo PR și marketing…

Mi-a plăcut de pe la 15 ani.

O ascultam mai târziu, pe la 20 de ani.

Nu e foarte cunoscută, dar se auzea permanent în mașina unei prietene, pe la 21 de ani.

Asta este de pe la chefurile din cămin, pe la 22 de ani.

O ascult în dimineața asta întunecată (23 de ani).

P.S Leapșa asta mi-a adus aminte de ultimii 5 ani din viața mea, în care am avut parte și de ploi, dar erau așa cum îmi plac mie, calde și scurte.